Reviving the Blog

Hello y'all! Long time no blog but that was for a good reason. Graduation. And holidays. And all the other stuff that happened in my life since we last spoke.

So I decided that Facebook is not really the proper place to write all my new thoughts down. Instead, I'm trying to revive this old blog, but I'm going to make it more accessible to everybody, given my growing international audience.

So I hope you're all ready for the incredible overflow of information coming soon!

But now I'm going back to bed.

It's Saturday.

Franny & Zooey

Iată că acum, aproape de mult aşteptata licenţă, am terminat şi cu Franny şi Zooey, un roman bun, dar totuşi nu aşa bun ca cele Nouă povestiri. Cei doi mezini ai familiei Glass, depresiva Franny şi fratele său, apar ca rezultat nefericit al educaţiei primite de la cei doi fraţi mai mari, Buddy si Seymour, care se sinucide în A Perfect Day for Bananafish. Chestiunile religioase dezbătute aici se îmbină cu imaginea campusului universităţilor americane de după război. Nu intru în detalii, însă vă recomand această carte pentru lungile zile de vară.

The House of Mirth

Prima carte citită "de plăcere" după o scurtă şi obositoare sesiune a început bine şi s-a sfârşit prost. Cu toate că este una dintre cele mai apreciate autoare americane, Edith Wharton cultivă un stil prea puţin inovator. Decăderea unei femei din cauza banilor şi a discriminării sociale de dinaintea mişcării feministe: iată o temă recurentă de la Moll Flanders încoace. Unii ar spune că atenţia autoarei cu privire la cele mai subtile tulburări sufleteşti ale personajelor îi oferă romanului o notă de modernitate. Tind să fiu de altă părere. Tocmai prin aceste lungi şi obositoare încercări de a pătrunde în mintea eroinei sale, autoarea introduce elementul sentimentalismului siropos, avându-şi punctul culminant în sfârşitul tragic şi atât de previzibil.
Prin urmare, am decis să iau o pauză de la romanele de tipul acesta şi să mă dedic lui Salinger...dacă tot mă familiarizasem deja cu familia Glass.

Un nou început

Încă înainte de sfârşitul unei importante etape din viaţa mea, o revelaţie venită la momentul oportun (în sesiune, când fac orice să scap de învăţat şi plictisul e la ordinea zilei) m-a determinat să trag linie şi să îmi schimb atât obiceiurile literare, cât şi blogul.

Ideea pentru această schimbare mi-a fost furnizată de o listă găsită întâmplător pe net a celor 1001 de cărţi de citit într-o viaţă. Precum mulţi dintre voi ştiu deja, această listă a apărut în volumul lui Peter Boxall, publicat la editura Rao.

Probabil că intuiţi deja unde vreau să ajung cu toată această poveste, aşa că nu vă voi mai pune răbdarea la încercare. Pe scurt: 41 deja citite. Mai rămân 960. Revin cu numărul 42.

Self Portrait Part I

I am 22 years old. I have no idea what my purpose is on earth. I don't know what's going to happen after I die. There are some things that make me comfortable: books, coffee cups, post its, closeness, love, cake. There are some things that make me uncomfortable: silence, elevators, news, closeness, tents. There are many things I do not understand. Some of those are nice, most of them are people.
My room is a closed space. The only window is my internet connection. And music. I am 22 years old and I have no idea what I'm doing. I'd like to dress up and go to the theater. There, everybody gets a mask, although it's an invisible one. Everybody can be someone else.
I'd like to write it all down, make a movie out of it. I'd like to write poetry, as square as possible. I'd like to paint a story. A simple one.

Azi despre nimic. Sau poezie.

Nu mai citesc nimic, să-mi fie ruşine. Adevărul e că mai fac pauze, aşa ca să nu mă plictisesc. În schimb mă întreb ce se mai scrie în materie de poezie, nu doar în România, ci şi dincolo (oare ce e dincolo de România?!). Ştim ce proză se scrie. De la Murakami la Pamuk trecând pe la Rushdie & co. ştim tot ce se petrece în lumea naraţiunilor (sau ne prefacem că ştim cu multă graţie). What about poetry, mă întreb eu cu fruntea brăzdată de cute şi degetul ridicat imperativ. Nu ştiu. Voi ştiţi?

Slaughterhouse-Five

Pentru că sunt din nou nemulţumită de felul în care am interpretat la curs o carte foarte bună, am să încerc aici, în spaţiul meu (!), să-mi iau revanşa.


Aşadar, Abatorul cinci (K. Vonnegut jr., Bucureşti, Univers, 1983.) este o carte cu şi despre război. Dar nu doar atât: este o carte cu şi despre extratereştri. Lăsând la o parte faptul că acţiunea propriu-zisă există doar prin intermediul călătoriilor în trecut şi în viitor ale protagonistului şi chiar ignorând total partea cu extratereştrii, ce rămâne e o extraordinară viziune asupra lumii, timpului şi omului.

Da, această carte este un roman de război cu tendinţe SF, însă ceea ce îl face diferit e tocmai această distanţare de cele întâmplate. Acum, el nu mai vede doar imaginea Dresdei bombardate, ci întreaga omenire. O parte din această viziune este uitarea, o alta: acceptarea morţii. De aceea, so it goes.

Iată despre ce vorbesc:

Şi chiar dacă războaiele n-or să vină ca gheţarii, de bătrâna moarte n-o să ne putem descotorosi.

Nu poate face artă cel care n-a dansat nicicând cu moartea, scria el [Celine].

Toată lumea, socotea el, se reîntorcea la vârsta prunciei şi toată omenirea, fără excepţie, complota biologic pentru a produce două fiinţe perfecte numite Adam şi Eva.

Totalitatea timpului trebuie luată ca atare. Ea nu se schimbă, nu se supune nici avertismentelor şi nici explicaţiilor. Ea pur şi simplu există.